luni, 12 martie 2012

Reflecții

     Dragoș TEODORESCU
                              
Privind natura, am senzaţia, uneori, că omul nu poate fi decât o mică eroare a întregului program, un rezultat incert al unei ecuaţii divine. Este, probabil, singura fiinţă care are capacitatea să îşi construiască propriile nemulţumiri, opunându-se constant marelui fluviu al Existenţei. Să te frămânţi, să te separi de restul într-o orgolioasă izolare, să pari liber, dar să te încadrezi, docil, în tiparele sociale, iată paradoxurile civilizaţiei.
Putem discuta, evident, utilizând concepte, teoretizând, jonglând cu noţiuni, criticând sau anulând opiniile contrare. Putem să lovim sau să mângâiem, putem să visăm la stele sau să numărăm banii pentru a deschide un nou cont la o bancă stabilă financiar. Putem mânca, citi, medita, înjura. În definitiv, putem face orice gest, pentru simplul motiv că acesta reprezintă o opţiune. Este inutil şi, în acelaşi timp, extrem de folositor, riscurile depind de propria noastră conştiinţă şi de preceptele morale ale colectivităţii.
Pentru majoritatea fiinţelor umane, libertatea are un sens relativ, putând fi redimensionată în funcţie de acţiunile celorlalţi. Nenumărate simbioze subtile au loc permanent, construind fermentul social, ordonând tiparele agitate ale lumii. Un fenomen continuu, amplificat de modernitate, o alienare asumată a propriei individualităţi.
Trăim plăcerea leneşă a fetusului, dependenţi de imensele cordoane ombilicale ale tehnologiei, navigând încet spre un viitor alimentat de confort şi lipsit de sevele esenţiale, îngrămădiţi în burţile megaoraşelor, pe care le înjurăm cu ipocrizie, dar nu dorim să le abandonăm.
Suntem viermii graşi ai epocii cosmice, abandonând vitalitatea în favoarea consumului, visând apocaliptic şi construind ipocrizii ecologice, respirând spaima globală a extincţiei. Planeta e rănită, să o ajutăm- luciditatea parazitului care înţelege cât de greu poate exista dincolo de gazdă... Cel puţin, nu în acest moment. Cât ne este utilă, să o lăsăm să respire.
Idealul suprem al tuturor fiinţelor rămâne supravieţuirea, principiu misterios şi genial, care acoperă toate posibilele mutări ale evoluţiei. Este, poate, motivul pentru care sinuciderea rămâne, pentru cei mai mulţi dintre noi, doar o opţiune teoretică, iar depăşirea instinctului de conservare, un snobism fatal.
Modernitatea a construit noile edificii ale spaimei şi putrefacţiei mentale, viteza existenţială împinge spre limitele psihiatriei, distrugând barierele suportabile. Alergăm, alergăm, construim, visăm, bipezi robotizaţi, în căutarea punctului terminus, destinaţia, suprema iluzie care se divide mereu.
Pastile, vitamine şi terapii- pentru a continua să zâmbim în mijlocul ciclonului teribil al civilizaţiei, pentru a respira neliniştea celorlalţi şi umbrele propriilor demoni. Pastile, vitamine şi terapii- pentru a ignora suspinele apocaliptice, discutând despre sport, bursă, orgasm şi noile tendinţe ale politicii mondiale. Pastile, vitamine şi terapii... Crucificat în cârje lustruite, creierul se târăşte mai departe.
Risipim idei, creăm dialoguri compatibile, mici universuri de ură şi frumuseţe. În fiecare secundă, tălpile noastre dansează pe ţărmurile lumii, gleznele se încolăcesc pentru eternele ritmuri ale seducţiei. Dorim plăcerea, elogiul, ghiftuirea.
În imensa lor majoritate, adulţii au pierdut capacitatea de a vibra la parfumurile tari ale prezentului, privind totul printr-o lentilă deformată şi nevrotică, murdărită de prejudecăţi. Câţi dintre noi, cei maturi, mai putem privi faţa unui om fără a-l încadra imediat în tipare, fără prudenţa caracteristică celui obsedat de siguranţă, dornic să evite relaţiile inutile?
           Frământările noastre au la bază rutina, incapacitatea de a evada din schema rigidă a cotidianului, dorinţa de a evita interacţiunea pentru a nu ne complica inutil. Ţinem la opiniile noastre, la adevărurile noastre pe care le fluturăm cu mândrie, ca pe  nişte stindarde inatacabile, absolute. De cele mai multe ori, negăm celuilalt capacitatea de a dezvolta o părere, îl punem la zid, compătimindu-l, sau poate doar îl aprobăm din complezenţă, pentru a-l judeca ulterior.
          Ce absurd, să ai totul şi să nu te poţi bucura de nimic sau de foarte puţin! Când spun acest lucru, mă gândesc la persoanele care nu sunt torturate de boli, de handicapuri fizice sau alte asemenea suferinţe şi care, totuşi, se dovedesc incapabile să aprecieze minunea de a exista.
          Noi, cei aparent normali, suntem, în fapt, nefericiţii. Fiecare dimineaţă înseamnă o proiectare în haosul etern al problemelor care se cer rezolvate, al responsabilităţilor care ne împing, nerăbdătoare, amintindu-ne că e vremea să punem iarăşi gâtul în jugul elegant, creat continuu de propria obedienţă. De cele mai multe ori, suntem trişti, plictisiţi sau mânioşi, dar cum putem fi altfel? Evităm momentele de regăsire solitară, considerând că singurele surse ale bucuriei rămân “drogurile modernităţii” (televizorul, computerul, discoteca sau alt gen de socializare), accesabile oricând şi oriunde. 
          Ne e teamă de întunericul pe care îl păstrăm în interiorul nostru, de spaima, ura şi violenţa pe care le considerăm ca fiind produse de curgerea nesfârşită a minţii. Să fie oare aşa? Ce înseamnă acel „Eu” care ne defineşte? Unde începe şi unde se opreşte esenţa noastră? Există, oare, în spaţiul personal un parazit care ne domină, sfidându-ne şi hrănindu-se cu energia iluziilor noastre?  Cât de lung poate fi drumul către celălalt?
Posedând aproape tot, nu înţelegem nimic- fiecare secundă curge în ecuaţia acestui infernal paradox. Să plonjezi în necunoscut, acceptând consecinţele, fără extreme, fără deraieri, să respiri deasupra valurilor, înţelegând că tot ce primeşti nu poate fi decât un cadou al Existenţei... Cum ar putea fi definită starea mistică? Fără întrebări şi, în acelaşi timp, fără a poseda un răspuns.
O provocare? Mai mult ca sigur. Dar câţi dintre noi ar accepta să încerce? Câţi ar dori o viaţă dincolo de certitudini, în imensitatea plină de superbe  pericole ? Mai are rost să continuu? Obsesia propriei securităţi inundă totul, demonstrând inutilitatea acestor întrebări. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu