miercuri, 4 aprilie 2012

Anica lui Moisii

Gina AGAPIE

Era soţia lui Ion Chirilă, un bărbat vrednic din Fereştii de Vaslui, care şi-a săvârşit începutul şi sfârşitul cu Dumnezeu, lăsând să vină pe lume copiii - chip limpede al Creatorului, raţiune luminată de credinţă: „De nu veţi crede, nu veţi înţelege!” (Isaia 7,9).
Avea două grădini, una în curte şi alta imensă, la deal, şi acestea i se deschideau ca o carte mărturisitoare a divinităţii,  cunună a creaţiei, prin teologie naturală.
Conştientă de sine şi de lume, găsind sensul perspectivei eternităţii în cei doisprezece copii ai săi, Anica lui Moisii, cum îi spuneau consătenii acestei femei venite cu părinţii din străinătate şi poposind în ţinutul de Nord al Moldovei, îl cunoştea bine pe Domnul prin atributele, prin lucrările Sale care odihniseră în ea. Ca şi Sara din Vechiul Testament, era mereu cu mânecile suflecate şi cufundate în aluat, amestec de făină, ulei din seminţe de bostan, apă şi sare. Cocea deasupra cuptorului câte 30-40 de turte nedospite pe care le ascundea în şervete albe de in. Uneori pregătea plăcinte cu curechi sau cu spanac, bunătăţi despre care auzim acum că ar veni din Occident. În  timpul săptămânii sau în posturi-numai legume. Fierbea cartofii în coajă, îi curăţa şi turna o picătură de ulei tocmai scos din râşniţa manuală, două pietre mari suprapuse, care aveau nevoie de forţa bărbătească a lui Ion. Castraveţii proaspeţi din grădină şi cei muraţi erau amestecaţi cu zeamă acră, şi aşa trecea masa de prânz. Alteori o supă de bob, un soi de fasole foarte mare, colorată, sau salată de gogonele cu ceapă săturau pe mesenii nu aşa de interesaţi de hrană, cât să ajungă iarăşi în grădină, la treabă ori în atelierul de tâmplărie.
Întâile cunoştinţe despre Dumnezeu le-au primit copiii de la mama lor care i-a închinat şi s-a rugat la masă ori la culcare privind la icoana de sticlă sau la cea pe glajă achiziţionate vara de la vânzătorii intraţi în sate cu marfă sfântă, ori indicând-o pe cea mare, de deasupra uşii, bătută în aramă de însuşi soţul ei, lucrător vestit pentru sculptura în lemn, pentru cruci ornamentale săpate în grinzi ori în prispe, pentru frontoanele podurilor. Anica însemna şi ea pâinea cu semnul crucii, iar Ion binecuvânta masa.
Copiii se ascundeau deseori în atelierul tatălui care, la rugămintea lor, istorisea încă şi încă o dată despre vizitatorii lui Avraam, despre păsările modelate în copilărie de Isus, despre Iuda care din gelozie omora creaturile prietenului său, despre Hristos la Templu şi despre Maica Domnului, despre Iesle.
Duminica, zi de sărbătoare, copiii îmbrăcaţi frumos, cu picioarele goale, mergeau la biserică parcurgând uneori distanţe lungi şi obositoare. Biserica rămânea o şcoală pentru întregul parcurs al vieţii acestora. Nimănui din sat nu-i plăcea să fie nedus la biserică, sau om fără nici un Dumnezeu.
În condiţii de vitregie a timpurilor - foamete, războaie, moartea a şase din cei 12 copii - Ion şi Anica nu au negat existenţa lui Dumnezeu pe care încă îl considerau preabun, preasfânt, preadrept, preaputernic. De unde această linişte a  sufletului? Din parcurgerea treptelor ascezei, a rugăciunii curate: Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Nu se poate accede cu instrumente de cercetare în de-ne-pătrunsul suflet al omului. Timpul era legat indisolubil de veşnicie. Contactul cu natura le facilita cunoaşterea catafatică a Domnului, în timp ce simplitatea sufletelor atingea perfecţiunii în unirea cu Dumnezeu, în exprimări de credinţă apofatice.
De multe ori în situaţii de cumpănă, ca atunci când medicul a ieşit de la muribunda lor fiică, Domnica, Ion şi Anica, în tăcere au căzut în genunchi. Ce se petrecea în mintea lor, în capul ţinut în ţărână? Cum le apărea Dumnezeul care, însoţit de Sfântul Petru, bătea la poarta unuia sau altuia, încercându-le credinţa? Ca într-o poveste cu Pepelea, cu o faţă galbenă şi smolită, că era cam bolnav, cu un chip de mare austeritate, un ţăran încălţat cu opinci şi îmbrăcat în costum popular, aşa cum era pictată pe icoana ţărănească o Născătoare de Dumnezeu mânioasă, blestemând poporul care nu o primeşte.
Această familie concentrează o gamă largă de modalităţi de a vieţui, reflectate în viaţa personajelor din icoane. Ca oameni simpli, cei doi soţi binecuvântaţi într-o căsătorie solidă, Ioan şi Anica, nu au considerat viaţa drept adversar puternic şi nici n-au aspirat la şanse utopice şi improbabile de câştig. Şi-au asumat evenimentele, ceea ce a  presupus deja eliberarea conştiinţei.
Ion şi Anica lui Moisii, cei iubiţi dar şi IUBITORI, au avut prin har o atitudine de copil faţă de Tatăl, de abandon în dragostea lui Dumnezeu.
Ion şi Anica lui Moisii mărturisesc o disponibilitate în a-l fi privit pe Creator ca pe Lumina lor, la nivelul trăirilor autentice.
Ion şi Anica lui Moisii au crezut că omul este opera de artă a creaţiei divine.
Ion şi Anica lui Moisii şi-au întemeiat viaţa pe Cuvântul revelat, pe darul Duhului Sfânt primit cel puţin în fiecare zi.
Ion şi Anica lui Moisii au cultivat încrederea că privind Crucea pot reconsidera milostivirea, înţelepciunea şi remediul, în aspectul ei contemplativ.
Ion şi Anica lui Moisii s-au cuminecat în iubire unul faţă de altul, amândoi faţă de copii, au primit Sfânta Cuminecătură devenind pelerini pe drumul existenţial. Au înţeles că nici Cuminecarea, nici dragostea nu au valoare fără binecuvântarea divină.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu