joi, 19 aprilie 2012

Nostalgia Paradisului

Ilorian PĂUNOIU

     În lumea în care ne-am trezit fară să știm de unde venim și încotro ne ducem ne întrebăm în fiecare clipă care este rostul nostru și unde este acel moment în care viețile noastre se pot schimba uluitor în bine și descoperim dincolo de limitele noastre biologice și psihologice un teritoriu al bucuriei și al păcii lăuntrice.
     Toate complexele noastre, toate frustrările și neîmplinirile se pot risipi într-o clipă și atunci viața ni se pare frumoasă și merită într-adevăr trăită în toată plinătatea ei și atunci acest dar unic de la Dumnezeu ,Tatăl Creator îl percepem așa cum trebuie să fie, o bucurie de fiecare clipă, astfel încât tot ceea ce trăim se umple de sensul mântuirii.
Mântuirea înseamnă de fapt pacea iubirii depline atunci când nimic și nimeni nu ne mai poate întoarce din drumul către celălalt pe care trebuie să-l iubim până la capăt cu toată ființa noastră.
     Pentru un bărbat adevărat care conduce viața unei singure femei responsabilitatea este supremă fiindcă atunci când viețile noastre se vor sfârși, vom fi întrebați ce am făcut cu viața celui de lângă noi, adică cu darul pe care Dumnezeu ni la dăruit și dacă am avut toată grija și toată dragostea pe care eram datori să le dăruim din toată ființa. Omul este ,,o trestie gânditoare” cum spune Blaise Pascal, dar această ființă aparent plăpândă are o putere dumnezeiască ,,de a birui lumea” dacă are curajul și credința să schimbe ceea ce poate fi schimbat și să transforme viața sa într-o bucurie împlinită așa cum Dumnezeu a sădit sămânța divină care trebuie să dea roadă și din această rodire să ne hrănim noi toți.
Toate lucrurile trebuie să fie gândite în substanța lor pentru a fi înțelese, știind foarte bine că ele ne însoțesc pentru a ne face viața mai diversificată, atractivă și plină de farmec. Rostul fiecărui lucru este de a-și duce până la capăt menirea și nimic nu se oprește din mersul lui firesc până nu-și încheie tot acest traseu cumva dinainte stabilit.
     Nostalgia paradisului, ne cuprinde atunci când avem niște stări minunate și când ne cuprinde o anumită dorință frumoasă de a fi lângă cei pe care îi iubim, pentru că uneori răutatea din lume este atât de  mare și nu mai putem fi singuri cu propriile noastre îndoieli și neputințe.
     Vremea vieții noastre este scurtă și trebuie să prețuim fiecare secundă care este irepetabilă și pentru fiecare secundă netrăită la intensitatea luminoasă a ființei, vom răspunde deoarece este un dar cumva nemeritat și cu atât mai mult trebuie să-l primim cu dragoste amplificată pentru a-i simți întreaga savoare și a-i sorbi inegalabilul parfum.
Atunci când iubim, paradisul ne apare în forma femeii sau bărbatului pe care îl proiectăm în mintea și inima noastră și considerăm că avem și noi un colț de fericire care ni se cuvine după atâta trudă și chin existențial. Am vrea să ne pară totul mai ușor și tot greul vieții să se risipească ,,cum se topește ceara de la fața focului” pentru că noi ne-am născut să fim fericiți și nu concepem ca această viață să fie doar o trudă veșnică.
     Să fie lumea asta doar o iluzie? Nu pot să cred, deoarece eu sunt îndrăgostit pur și simplu de concretul acestei așa-zisei iluzii. Ea, lumea, îmi pare a fi logodnica mea de totdeauna pe care n-o pot trișa niciodată chiar dacă ea îmi face uneori anumite farse, dar întotdeauna se întoarce la mine cumva simțindu-se vinovată că nu poate fi la înălțimea iubirii mele.
     Paradisul înseamnă lumea dinlăuntrul meu și lumea exterioară care se reflectă în acest paradis lăuntric. Paradisul a fost cândva pe pământ iar din neascultarea și nesăbuința primilor doi oameni născuți în trup noi l-am pierdut. Acest paradis trebuie într-un fel recuperat sau regăsit. Singura modalitate de a-l regăsi este iubirea potențată la intensități nebănuite în așa fel încât să ne putem bucura măcar parțial de grădina cu florile raiului din care am fost alungați.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu