miercuri, 4 aprilie 2012

Pledoarie pentru contemporaneizarea doctrinei și a modului de organizare a partidelor și formațiunilor civice ale Convenției Democrate din România


Râmnicu Vâlcea                                                      Arh. Ion Cornea,
24 ian. 1994                                                           Preşedinte CDR Vâlcea
Vicepreşedinte-interimar AC

Cei fără de căpătâi

Încă de acum două mii de ani se profeţea că ultimii care vor conduce lumea, după Dumnezeu, preoţi, războinici şi negustori, vor fi haimanalele. Atunci se va închide marele ciclu politic şi va fi iadul pe pământ.
Peste tot unde au condus şi conduc cei fără de căpătâi spectacolul este dezolant. Cornel Regman declara că „un socialism bun face cât trei războaie”. Rezultatul a fost că această de trei ori catastrofă a favorizat apariţia unor ciudate întrupări de mentalitate care descurajează orice speranţă şi nu oferă decât o singură cale, cea a prăpastiei. Toată lumea se plânge, iar intelectualitatea, în loc să ofere soluţii, inundă mass-media cu otrăvuri verbale amplificând disperarea.

Violenţa, bogăţia, informaţia

A. Malraux spune că „secolul XXI-lea va fi spiritual (religios), sau nu va fi deloc”. Timp de trei milenii organismul social şi universal mental al omului au fost dominate de doua forţe: VIOLENŢA şi BOGĂŢIA, forţe concrete, perisabile şi epuizabile ce puteau fi manipulate de oricine, mai ales de mitocani. Cine are mai mult curaj la tranşat ciolanul? De aici tupeul lumpenproletariatului, a derbedeilor mahalalelor de a se instala la putere. Şi tot de aici îşi trage obârşia rostul partidului ca grup ce promovează preferenţial interesele unei părţi a societăţii în detrimental alteia, conducând mai târziu la dictatura partidului majorităţii.
A. Toffler a declarat că după anul 1950 a apărut cea mai redutabilă forţă ordonatoare a lumii: INFORMAŢIA. Numai că noi, românii, stăpâniţi de comunişti, am pierdut cinci revoluţii: revoluţia informaţională din anii `50, tehnologică din anii `60, a energiilor ieftine din anii `70, ecologică din anii `80 şi politică din anii `90, devenind prizonierii propriului nostru dezastru spiritual, moral şi economic.

Intelectualii

Cheia ieşirii din criză o reprezintă informaţia prin produsele sale superioare: INTELIGENŢA, ÎNŢELEPCIUNEA, ÎNDUHOVNICIREA. Informaţia este inepuizabilă şi poate multiplica la infinit bogăţia şi forţa. Fiind însă abstractă, ea nu poate fi procesată eficient decât de INTELECTUALI. Istoria îi invită deci să deschidă o nouă eră politică. De aceea au apărut pe eşichierul politic mondial partide şi alianţe politice aici, în Est, unde dezordinea a ajuns la capăt. Aceasta a devenit şansa noastră de mântuire şi premisa unei viitoare supremaţii politice. În Vest gulerele albe bine plătite şi organizate în birouri de tehnocraţi sunt încă subordonate intereselor celor ce deţin puterea: NEGUSTORII şi orice încercare de a trata informaţia ca pe un bun material sfârşeşte prin a-i anula calităţile. Devine deci necesară dobândirea conştiinţei de intelectual umanist angajat politic şi a rolului fundamental ce-l are de jucat în complexa lume contemporană.

Modern-postmodern

 Speranţa există. Principalul eveniment al acestui sfârşit de mileniu este trecerea de la mentalitatea modernă, dominată de spirit ingineresc producător de inteligenţă pe baze logice, analitico-sintetice şi folosind modele rigide de tipul structurilor si sistemelor, la mentalitatea POSTMODERNĂ, HOLISTICĂ, dominată de intelectualitatea umanistă, de spirit ana-logic şi teo-logic producător de înţelepciune şi înduhovnicire şi folosind modele flexibile din clasele organismelor, arhitecturilor si universurilor. Pentru că oricât de avansată ar fi ştiinţa şi de tentantă economia de piaţă, acestea nu pot oferii decât instrumente neputând soluţiona nici o problemă socio-existenţială. Inginerii şi-au făcut datoria producând inteligenţă, este necesară producerea şi mediatizarea pe scară largă a înţelepciunii şi refacerea intelectualităţii de elită. Pentru că înţelepciunea, ca rezultat al integrării pe nivele diferite ale informaţiilor, cunoştinţelor şi ideilor oferă cel mai înalt grad de utilitate şi e singura forţă capabilă să răstoarne mentalităţi şi destine. Şi este necesară mediatizarea ei pentru că democraţia este o vorbă goală în absenţa culturii politice care să genereze comportamente şi manifestări democratice.

Sistemul este de vină

Dar înţelepciunea, ca răspuns de maximă complexitate pe care omul îl poate da unui mediu din ce în ce mai complicat, nu poate fi pregătită decât printr-un CADRU ORGANIZATORIC SPECIAL, altul decât cel compus din şef şi subalterni.
Înainte de Revoluţie se afirma că sistemul este de vină! După 1989 am schimbat câţiva oameni din sistem, dar l-am lăsat intact. Ba mai mult, toate partidele şi formaţiunile civice din România au copiat statutul şi modul de organizare al PCR-ului. În acest context aşteptăm degeaba rezultate care să ne satisfacă. Influenţa cadrului organizatoric în obţinerea unui rezultat este totală. Diferenţa dintre proprietăţile cărbunelui şi calităţile diamantului rezultă din ordonarea diferită a aceloraşi atomi de carbon.
Despre modelul POSTMODERN-HOLISTIC de ordonare a societăţii s-a scris puţin în România(ex. SINTEZA nr. 56/1983) şi a pătruns relative recent şi în Europa de Vest. Iată ce scria despre acest model, în anul 1982, I.I. Schreiber în Sfidarea Americii: „Ceea ce ameninţă să ne zdrobească nu este un torent de bogăţie ci o ÎNŢELEPCIUNE A FOLOSIRII COMPETENŢELOR. Nu este vorba despre un flux de dolari ci de altceva şi anume de desfăşurarea pe solul european a unei arte a organizării, faţă de care noi rămânem străini. Este un adevărat război dar fără arme nucleare şi fără dolari, ci cu armele inteligenţei şi gândirii creatoare, CU TALENTUL DE CREAŢIE ÎN ORGANIZARE. 60-95% din pierderile unei întreprinderi se datorează lipsei de ÎNŢELEPCIUNE a cadrelor de conducere… Scopul conducătorilor nu trebuie să fie îmblânzirea oamenilor, ci declanşarea forţelor creatoare ale acestora.” Prin prezentarea în succesiune a celor două modele vor ieşi în evidenţă calităţile şi defectele fiecăruia.

Modelul tradiţional de organizare

Este de tip de structură sau sistem şi are caracter ierarhic, reprezentativ. Forma geometric este piramidală, are stăpân sau şef în vârf şi slugi sau subalterni la bază. Ulterior a evoluat către forma sferică, având conducătorul în centru şi conduşii la periferie. Din punct de vedere istoric, modelul a apărut şi în colectivităţile primitive de vânători ca reflex la nevoia prinderii şi împărţirii prăzii(bogăţie epuizabilă dobândită prin violenţă).
AVANTAJE: modelul este simplu, popular, singurul cunoscut.
DEZAVANTAJE: favorizează corupţia, concentrarea puterii la vârf, închiderea şi tinde spre o stranie complicitate între corupători şi corupţi, sau între victime şi călăi în formele dictatoriale. În democraţie nu se pot antrena în rândul membrilor activi mai mult de 10% din totalul celor înscrişi. Funcţionează numai prin impunerea disciplinei, iar dacă se doreşte creşterea procentului de membri activi sunt necesare măsuri coercitive. Vezi prezenţa fizică de excepţie la şedinţele PCR-ului.
Dar cel mai mare dezavantaj este acela că modelul conduce la o organizaţie potrivnică stocării şi prelucrării informaţiei prin secretomanie, exclusivism, impunerea obedienţei în rândul membrilor (obedienţa distruge gândirea) şi prin încurajarea iresponsabilităţii şi a arbitrariului la vârf în lipsa unui contract scris între aleşi şi alegători.
Subalternii prin aderarea la organizaţie sunt deposedaţi de dreptul de a emite decizii devenind mental absenţi, visători, naivi, manipulabili.
Şeful numit de sus sau de jos este împins spre exacerbarea vanităţii şi conform principiului cine împarte parte îşi face, monopolizează şi foloseşte organizaţia în scopuri personale. Fiind singur, şeful este copleşit de cantitatea de informaţii cumulată proporţional cu mărimea şi scopul organizaţiei, pe care de la un anumit punct critic nu mai este capabil să o guverneze, obligându-l la decizii superficiale şi la instaurarea legii bunului plac. Prin poziţia de unic generator de decizii şeful este obligat permanent să viziteze periferiile organizaţiei unde apar problemele, lăsând o impresie de agitaţie permanentă, pompieristică, de cetate asediată şi de nesiguranţă în stăpânirea faptelor. Practica îl omoară. Şi ce este mai grav, dacă face apel la colectiv pentru rezolvarea problemelor, după ce membri îşi asasinează unul altuia ideile bune, se ajunge la un numitor comun lipsit de orice culoare, ceva hipermediat, hipersteril şi deci hiperprost, ca şi cum adevărul roşului, galbenului şi albastrului ar fi amestecul dintre ele, griul şi nu simultaneitatea percepţiei celor trei.
În societate modelul este receptat prin intermediul membrilor, infinit mai numeroşi, etalând blegeala caracteristică slugilor.
Necesită un sediu supradimensionat care să expună privirilor şefului întreaga organizaţie şi unde subalternii să primească eficient poruncile.
Pentru că stăpânul e unic şi slugile numeroase, se manifestă permanent tendinţa de a omogeniza, a standardiza relaţiile şi deciziile pe de-o parte şi a membrilor (necesitatea omului nou), pe de alta.
Datorită concentrării puterii la vârf sistemul este vulnerabil, decapitarea ducând la prăbuşirea organizaţiei. De aceea şeful este continuu atacat.
Pierderea statutului de membru prin dobândirea calităţii de şef accentuează înstrăinarea vârfului de bază.
Întrucât sistemul înghite oameni capabili şi produce lichele există o permanentă goană după acapararea de personalităţi.
Partidele organizate după acest model emană o puternică impresie de ciolan tranşat, semănând cu un fel de animăluţe cu gheare şi creier de găină şi pântec de dinozaur, format din membri buni la alegeri şi la jumulit cotizaţia.
Omogenitatea membrilor naşte sentimentul că nimeni nu e de neînlocuit şi distruge entuziasmul şi activismul.
Dacă scopul organizaţiei este dobândirea de avantaje materiale, atunci sistemul degenerează şi se prăbuşeşte, direct proporţional cu nivelul intelectual al membrilor. Iar dacă interesul este procesarea de informaţii, atunci organizaţia se opune structural scopului în directă legătură cu gradul de complexitate al nivelului de prelucrare ce şi l-a propus.
ATENŢIE! Toate încercările de actualizare ale modelului tradiţional de organizare prin macrodimensionarea conducerii, sau crearea în cadrul sistemului a unor compartimente de tehnocraţi cu funcţie de prelucrare a datelor în interesul conducerii au dat greş, viciile structurale şi complexele legate de model dovedindu-se fatale.

Modelul postmodern, holistic

Este de tip organism, arhitectură sau univers şi are caracter participativ. Forma geometrică este de poliedru hiperstelat cuprinzând un număr mic de membri în centru, aflaţi în faza de iniţiere şi o mulţime de directori în vârfuri. Din punct de vedere istoric, modelul a apărut odată cu revoluţia informaţională a anilor ‘50 ca necesitate a prelucrării eficiente a noii resurse. Apariţia modelului a condus la schimbarea raporturilor între cele trei puteri: forţa, bogăţia, informaţia, implicate şi în arhitectura socială, în favoarea informaţiei.
Are caracter deschis, oglindeşte optim complexitatea lumii şi tinde să înglobeze prin autoreproducere şi nevoia de eterogenitate totul.
DEZAVANTAJE: modelul este necunoscut, producând efectul de şoc al viitorului. Sunt necesari oameni foarte bine pregătiţi pentru amorsarea modelului.
AVANTAJE: favorizează libera iniţiativă, responsabilitatea, dezvoltarea aptitudinilor, aspiraţiilor şi a vocaţiilor tuturor membrilor şi tinde spre înscăunarea unor relaţii de respect reciproc şi colaborare, ce conduc în final la un procent de peste 70% membri activi. Modelul funcţionează căpătând interesul prin privatizarea deciziei şi dezvoltarea vocaţiei şi prin revelarea în fiecare membru a sentimentului că este unic, necesar şi de neînlocuit.
Însă cel mai mare avantaj este acela că modelul construieşte singurul tip de organizaţie ce produce şi procesează eficient informaţia şi care valorifică integral atât calităţile cât şi defectele membrilor. Principalul duşman al vechiului model, vanitatea, devine astfel modelul dezvoltării în modelul postmodern.
Prin aderarea la organizaţie fiecare membru este împroprietărit cu dreptul de a elabora decizii în calitate de director de directorat, având ca principală misiune dezvoltarea propriei vocaţii pe baza unui program scris şi mediatizat din timp.
Cu statutul dublu de şef şi subaltern, fiecare director fiind la rândul său, prin natura interesului şi membru al altui directorat (exemplu: directorul directoratului de pescuit este interesat de ceea ce se petrece în directoratul de vânătoare, cel de ecologie, juridic etc.), se pun bazele procesului de integrare, pregătind sistemul pentru noi deschideri.
La contactul cu societatea, organizaţia este receptată prin conducători, infinit mai numeroşi, oferind senzaţia de putere caracteristică stăpânilor.
Prin poziţiile periferice pe care le ocupă directorii şi acelea de zonă centrală ocupată de membri, organizaţia va contura o imagine tonică de protecţie şi siguranţă.
Şefii fiind multiplicaţi şi stăpâni pe micile lor directorate la baza cărora stau programele lor scrise de activitate, întocmite după forţele fiecăruia, nu vor fi niciodată depăşiţi de evenimente.
Organizaţia fiind modulată în directorate, cuprinzând minim trei membri (la mai puţini discuţiile lâncezesc) şi maxim şase (la mai mulţi apare bruiajul), necesită spaţii mici de activitate. În acest context se poate folosi un microsediu, cafeneaua politică şi locuinţele directorilor, un cadru intim şi divers, favorizând mai bine contactele, deschiderea şi creativitatea.
Datorită descentralizării puterii, la vârf organizaţia devine infailibilă, atacarea tuturor membrilor deveniţi şefi, pentru a distruge organizaţia descurajează din start orice iniţiativă.
Întrucât modelul foloseşte în aceeaşi măsură valorile şi nonvalorile (prostia fiind la fel de importantă în procesarea informaţiei), organizaţia îi atrage pe toţi deopotrivă şi transformă lichelele în oameni de nădejde.
Şi ce este pozitiv, dacă se face apel la colectiv pentru rezolvarea problemelor, după ce membri îşi expun unul altuia ideile proaste, se ajunge la o configuraţie integratoare care transformă tâmpenia părţilor în înţelepciunea întregului. Cu alte cuvinte, orice cantitate de gri se poate transforma în curcubeu.
Programele directoriale pot cuprinde orice subiect, la propunerea directorilor, important nefiind ceea ce spun, ci plăcerea cu care o vor face. Vor capta astfel interesul. Iar deschiderea şedinţelor de directorat către public şi mass-media va compune imaginea organizaţiei.
Un program mai ambiţios poate fi următorul: studierea legislaţiei interbelice, a celei comuniste, a celei actuale şi a celei din ţările democratice cu privire la un anumit subiect, de exemplu: în privinţa pescuitului. Apoi finalizarea programului cu două propuneri: 1. de amendare a legislaţiei actuale pentru ca aceasta să devină compatibilă cu programele schimbării şi care să poată fi aprobată în regim de urgenţă, împreună cu tot pachetul de amendamente în momentul obţinerii puterii; 2. de întocmire a unei legi noi, bine cumpănită în întregul pachet de legi a Convenţiei.
După epuizarea unui program, un director poate promova la statutul de vicepreşedinte, apoi de preşedinte etc. Şi/sau poate fi înscris în listele electorale.
După directoratele pentru pasiuni (pentru pescuit spre exemplu) şi directoratele profesionale (exemplu: pentru arhitectură), se pot imagina şi directorate speciale: pentru elaborarea şi prelucrarea mesajului politic, cu scopul adecvării discursului la nivele diferite de receptare, pentru modele de organizare, imagine şi mass-media, al prostiei, mentalităţilor, inteligenţei, înţelepciunii, înduhovnicirii, cu studiul zvonurilor etc.

Omul politic

În concluzie, dacă pornim de la definiţia omului politic ca fiind acea personalitate care ştie să folosească în egală măsură competenţele, dar şi incompetenţele în interes public, rezultă că singura organizaţie ce poate proiecta şi edifica astfel de oameni, nu se poate întemeia decât pe modelul postmodern, holistic de organizare. Oamenii politici astfel formaţi se vor legitima raţional, asigurând stabilitatea şi eficienţa actelor politice.

CDR – puterea actuală

CDR, elaborând o platformă politică echilibrată, ocupă zona centrală a spectrului politic, obligând Puterea să ocupe extremele. Ura de clasă, de sorginte comunistă, şi ura de rasă proclamată da fascişti, amestecate cu diletantismul Puterii, dau ţării o imagine de iarmaroc. După ce acestui popor i-au fost extirpate speranţa, vocaţia muncii şi profesionalitatea, adică motoarele prosperităţii, este foarte greu să-l mai urneşti din loc cu minciuni şi giumbuşlucuri, şi cu atât mai puţin cu ura.
Guvernanţii actuali sunt încremeniţi. În exercitarea puterii nu mai pot folosi violenţa, pentru că a trecut vremea fanatismului ideologic. Nu pot folosi bogăţia, cointeresarea materială, pentru că nu pot concepe să remunereze vrednicul după cât vredniceşte şi chiulangiul după cât chiuleşte. Şi nu pot folosi informaţia, întrucât pentru actualii-foşti, un popor ignorant şi omogen se conduce mai uşor decât unul cultivat şi eterogen. Orice iluzie este de prisos.
La Râmnicu Vâlcea se procedează pe această bază la organizarea filialelor CDR şi AC. S-au înfiinţat: Clubul Pann-Civica, cu scopul formării societăţii civile, şi Filiala Vâlcea a FRD, cu scopul construirii elitei economice şi democratice. Se va mai înfiinţa Fundaţia pentru Spiritualitate Holistică, cu scopul refacerii elitei intelectuale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu