luni, 2 aprilie 2012

Teoria echilibrului

Dragoș TEODORESCU

          Dogmaticii sunt peste tot. Îi întâlneşti pe stradă, în magazine, la televizor, în societate, oriunde există un grup de oameni interesaţi să asculte. Fac gesturi largi, îşi potrivesc cravata, vorbesc de parcă ar deţine cheia tuturor enigmelor Universului. Cu o singură condiţie: să fii de acord cu ei. Acceptarea ideilor pe care ţi le împărtăşesc cu generozitate reprezintă, de fapt, în viziunea acestor persoane, o conversaţie reuşită.
          Nu îi interesează opiniile tale, important este să dai cât mai mult din cap, aprobând necondiţionat. Orice subiect, indiferent de domeniu, poate deveni o nouă ocazie de a-şi etala inteligenţa, un nou tipar, o nouă axiomă. Nimeni nu are dreptul să le conteste teoriile sau să le pună sub semnul întrebării ipotezele. Acestea sunt, în mod evident, adevărate, chiar dacă nu există suficiente argumente pentru a le susţine.
          Cei care au nefericita iniţiativă de a se opune sunt consideraţi adversari, persoane răuvoitoare sau, pur şi simplu, proşti. Refugiat în turnul său de fildeş, dogmaticul renunţă la discuţie, privindu-i cu un dispreţ superior. Dacă, totuşi, va fi convins să continue, sarcasmul va deveni principala lui armă, o armă pe care o va folosi ori de câte ori va avea ocazia.
          Am întâlnit destui indivizi aparţinând acestei categorii. Oameni politici, profesori, medici, scriitori, electricieni sau ingineri, nu contează. Nu este importantă, de altfel, nici localitatea sau ţara în care trăiesc. Comună sau oraş, capitală sau provincie, Occident sau lumea a treia, dogmaticul rămâne acelaşi.
          Pentru el, flexibilitatea nu poate exista. Este un nonsens. Pasiunea cu care îşi susţine punctul de vedere se poate transforma rapid în intoleranţă, negând capacitatea altora de a avea opţiuni.
Dogmatismul, indiferent de modul în care se manifestă, reprezintă o variantă sinistră a egocentrismului. Cei care aparţin acestei lumi nu pot şi nu vor să tolereze diversitatea, exagerând dimensiunile propriilor frontiere cerebrale. Pentru ei există un singur Adevăr inexpugnabil, dincolo de bine şi rău, dincolo de toate transformările de lungă sau scurtă durată: convingerile personale.
Vreau să fiu bine înţeles. Nu contest stabilitatea mentală sau morală, dimpotrivă, acestea sunt calităţi indispensabile, pe care fiecare fiinţă umană ar trebui să le posede. Forţa principiilor, capacitatea de a lupta pentru materializarea unor idealuri conturează însuşi motorul evoluţiei, resortul care a dezvoltat societatea în ansamblul ei.
Nu pot fi de acord, însă, cu rigiditatea extremă, care ignoră sau detestă pe celălalt doar pentru că gândeşte diferit. “Eşti cu noi sau împotriva noastră”, aceasta a fost şi va rămâne justificarea tuturor regimurilor autoritare, masca sub care se ascund toate conflictele de natură etnică sau religioasă.
Există dogmatici cu o charismă deosebită, în jurul cărora se coagulează grupuri mari de oameni, dispuşi să urmeze fără discernământ ordinele liderului, chiar dacă aceasta ar presupune acţiuni extreme. Tiparul este, în general, acelaşi, influenţat, evident, de condiţiile şi stările specifice fiecărui individ. În acest creuzet al inflexiunilor se amestecă, deopotrivă, oameni corecţi sau canalii, persoane cumpătate sau libertine.
Situaţi, de multe ori, în tabere opuse, dogmaticii au, în mod necesar, aceeaşi atitudine, intensitatea disputelor dintre ei confirmând acest lucru. Al doilea război mondial este doar unul dintre numeroasele exemple privind bătălia pentru supremaţie ideologică, care continuă şi azi. Demonstrându-şi superioritatea în faţa nazismului şi comunismului, vulturii de pază ai democraţiei încearcă să o impună cu forţa pe toate meridianele, ca o pastilă amăruie pe care trebuie să o înghiţi pentru a te însănătoşi.
Cei care au devenit “jandarmi mondiali” nu au putut evita capcana dogmei, atât de irezistibilă şi, în acelaşi timp, atât de periculoasă. Stilul lor de viaţă este perfect şi, prin urmare, trebuie îmbrăţişat de toţi. Dacă ceilalţi nu vor, atunci vor trebui convinşi, nu contează prin ce mijloace, acestea vor fi scuzate, oricum, de atingerea scopului.
Poate fi oare sistemul democratic “cea mai bună dintre lumile posibile”? Istoria (şi nu numai) a demonstrat, cel puţin până acum, că respectiva ideologie prezintă cele mai multe avantaje. A o distribui, însă, precum o marfă, sub protecţia mitralierelor, înseamnă a o discredita aproape ireversibil în ochii celor care sunt îndemnaţi să o cumpere.
Nu poţi distruge tradiţii sau mentalităţi doar pentru că le consideri nocive. În mod firesc, cei care le păstrează se vor opune, iar tu vei fi considerat un intrus, indiferent cât de mult vei cheltui pentru a le câştiga bunăvoinţa. Noi pretexte pentru alte încleştări, noi surse de venit pentru vânzătorii de arme sau pentru geambaşii de terenuri şi petrol. În acest punct, însăşi motivaţia conflictului dispare, iar democraţia devine “terorism cu faţă umană”…
Paradoxal, violenţa şi anarhia au devenit elemente fireşti ale evoluţiei, pretexte ale unui viitor militarizat, în care libertatea este impusă cu biciul sau cenzurată discret prin intermediul tehnologiei. Dincolo de toate probabilităţile, însă, indiferent de formă sau orânduire socială, dogmele vor continua să existe, emblemă eternă a orgoliului uman.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu