miercuri, 30 mai 2012

Cea mai preţioasă carte

Victor OSTROPEL

Ştiţi cartea aceea groasă şi cu coperţi negre pe care o ţineţi în bibliotecă şi pe care uneori, înaintea marilor praznice, o mai ştergeţi de praf? Ei bine, acea carte se numeşte Sfânta Scriptură sau Biblia, este cea mai editată carte şi chiar dacă unii dintre noi o păstrează la vedere, pe raftul central al mobilei din sufragerie, ea nu este chiar un bibelou din porţelan fin. Mă rog... poate fi îngrijită precum un bibelou, însă Sfânta Scriptură este cu mult mai preţioasă decât orice ou Faberge, spre exemplu. Acum nu vă aruncaţi asupra bietei cărţi cu gândul de a o valorifica, am spus doar că este cu mult mai preţioasă, nu am spus că ar fi şi mai scumpă.
De ce este Biblia atât de preţioasă? Deoarece în paginile sale, Dumnezeu însuşi ni se adresează în limbaj uman, pentru a ne descoperi tainele sale. Cu alte cuvinte, autorul principal al Sfintei Scripturi este chiar Dumnezeu, hagiografii (scriitorii care au redactat prin propriile puteri şi capacităţi textul sacru) sunt doar autori secundari. Iar participarea directă a lui Dumnezeu la redactarea cărţilor sfinte care alcătuiesc Biblia este numită inspiraţie. Nu, cu siguranţă nu este vorba despre inspiraţia pe care o avem (sau nu) atunci când le scriem celor dragi. Nu este vorba nici măcar de inspiraţia poeţilor sau a artiştilor. Nu poate fi vorba despre aşa ceva, pentru că inspiraţia despre care vorbesc acum este acţiunea, intervenţia divină prin care Dumnezeu se adresează omului, prin limbaj omenesc. Gândiţi-vă la întruparea Mântuitorului... În acelaşi mod ca şi în întrupare, şi în Sfânta Scriptură, Dumnezeu se umileşte, permite ca mesajul, cuvântul său să fie îmbrăcat în mesaje sau cuvinte de tip uman, care sunt imperfecte.
Atunci când citim Sfânta Scriptură trebuie să ne întrebăm, în permanenţă, ce doreşte Domnul de la noi, care este mesajul din spatele textului respectiv? Însă va trebui să ţinem seama şi de cultura şi de timpul în care au trăit hagiografii, de genurile literare folosite în respectiva epocă, de modul în care se vorbea sau se povestea în acele vremuri. Şi aceasta pentru că Biblia, cu siguranţă, cuprinde o mulţime de texte dificile, greu de înţeles sau acceptat. Sfântul Apostol Petru ne-a şi avertizat: „Sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre pierzarea lor”. Astfel, în timpul lecturii Sfintei Scripturi, putem distinge mai multe sensuri: cel literar (este sensul care ne învaţă faptele pe care să le facem), cel alegoric (ne învaţă ce trebuie să credem), cel moral (ne învaţă ce trebuie să facem) şi cel anagogic (sensul care ne învaţă care ne este idealul).
Cu toate că Sfânta Scriptură deţine un rol central în liturgie, Biserica ne îndeamnă pe toţi creştinii ca, prin lectura frecventă a Bibliei, să ajungem la o mai profundă cunoaştere a Mântuitorului. Sfântul Ieronim spunea şi el: „Necunoaşterea scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Hristos”. Iar cea mai bună modalitate de a-l cunoaşte pe Isus este citirea (barem) a Noului Testament, începând cu cărţile care au conţinut istoric (cele patru evanghelii - ale lui Matei, Marcu, Luca, Ioan - şi Faptele Apostolilor) şi continuând cu cele didactice (scrisorile pastorale ale lui Pavel şi scrisorile catolice sau universale ale lui Iacob, Petru, Ioan şi Iuda).
Pentru încheiere am păstrat motto-ul următor: „Nu ajunge să aveţi Biblie, ci trebuie să o şi citiţi; nu ajunge să citiţi Biblia, ci trebuie să o şi înţelegeţi şi meditaţi; nu ajunge să o înţelegeţi şi să o meditaţi, ci TREBUIE SĂ O TRĂIŢI!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu