miercuri, 23 mai 2012

Satul sau lumea de dincolo de istorie...


Dragoș TEODORESCU


Încă de la începuturile definirii sale ca fiinţă raţională, omul a refuzat izolarea, apropiindu-se de ceilalţi, alături de care şi-a conturat nevoile, instinctele şi aspiraţiile.
Fără îndoială, fermentul care a născut şi a impus familia, tribul  sau ginta ca expresii ale evoluţiei a fost instinctul social. Colectivităţile numeroase, vânătorii nomazi care gustau senzaţia inedită a stabilităţii legându-se de pământurile care îi hrăneau s-au transformat, lent şi inevitabil, în solide comunităţi teritoriale, temelia viitoarelor popoare.
Enigmatice şi, în acelaşi timp, fascinante, urmele primelor civilizaţii umane se topesc în întunericul miturilor, legendele fiind imposibil de descifrat în maniera riguroasă a oamenilor de ştiinţă contemporani. Care au fost primii Adami şi cele dintâi Eve care au îmblânzit animalele şi au descoperit focul? A existat o limbă comună sau, dimpotrivă, marile continente au plămădit idioame aparte, adaptate particularităţilor geografice?
Cuvintele şi-au extras, cu siguranţă, esenţa din urletele animalelor şi din ţipetele păsărilor, fiind modelate apoi de tiparele raţiunii. Omul a învăţat să vorbească pentru a supravieţui, în mijlocul unei naturi care îl putea ocroti sau ucide. Remarcabila lui inteligenţă a compensat evidenta fragilitate biologică.
Trăind în grup, a înţeles necesitatea unui conducător şi a încercat să menţină echilibrul între el şi ceilalţi. S-au cristalizat, astfel, legăturile de rudenie şi interesele economice comune, nucleul satului primitiv.
Corturile (din diferite materiale) au fost primele dovezi ale întemeierii unei aşezări. Din ele s-au dezvoltat bordeiele şi, mult mai târziu, casele, ca elemente  ale unui confort incipient, marcând, însă, o separare definitivă a familiilor, o căutare a intimităţii.
Locuinţele adăposteau, de regulă, trei generaţii, legate între ele prin filiaţie directă (bunici, părinţi, copii), vârsta oferind prestigiul absolut, generator de experienţă şi înţelepciune. Obiceiul reprezenta moştenirea strămoşilor, creuzetul de cunoştinţe pe care cei bătrâni se simţeau datori să le transmită celor de lângă ei.
Relaţiile între membrii unei familii şi restul colectivităţii rurale au continuat să rămână suficient de apropiate pentru a-şi oferi reciproc sprijin în momentele în care prezenţa celorlalţi era necesară.
Universul rural reprezenta “axis mundi”, era spaţiul de convieţuire în care se consumau micile drame cotidiene şi martorul necesar al momentelor esenţiale din viaţa unui individ (naşterea, nunta şi moartea).
În general (cu excepţia ultimelor două sau trei secole), limitele satelor erau destul de rar depăşite de către cei care se născuseră aici, doar războaiele, invaziile sau catastrofele naturale determinându-i pe aceştia să se stabilească în altă parte.
De cele mai multe ori, aceste retrageri demografice erau temporare, locuitorii revenind în teritoriul părăsit odată cu dispariţia sursei de pericol, tradiţia sedentarităţii fiind suficient de puternică pentru a-şi pune în multe cazuri amprenta asupra psihicului colectiv.
Satul îşi relua, în acest mod, monotonia existenţială, impulsionat de ataşamentul celor care îl locuiau şi care nu concepeau să trăiască în altă parte, dorind o reîntoarcere cât mai rapidă la vechiul mod de viaţă, normat de cutume imemoriale (fapt valabil pentru aşezările rurale din orice zonă a lumii).
Asistăm, astfel, la perpetuarea, inclusiv în perioada contemporană, a unei societăţi închise, refractară la fenomenele exterioare, ale cărei principale caracteristici sunt conservatorismul excesiv şi menţinerea “tradiţiei” (un ansamblu străvechi de norme educaţional-juridice, în care se regăsesc obiceiuri, dansuri sau ritualuri).
Evoluţia satului a fost, în principiu, limitată la un anumit nivel al progresului tehnologic, capacitatea de adaptare la transformările sociale care au caracterizat ultimul mileniu reducându-se drastic, ţăranul fiind receptat deseori ca o fiinţă rudimentară, uşor de manipulat.
Perioada medievală înseamnă o schimbare treptată a mentalităţilor istorice, o epocă de expansiune şi dezvoltare a fenomenului urban (în Europa, după “mileniul întunecat” al migraţiilor), oraşul devenind acea oglindă a civilizaţiei şi dinamismului pe care ruralitatea o refuza cu înverşunare, dispreţuind-o.
S-a creat, astfel, un puternic antagonism între cele două dimensiuni ale locuirii umane, contradicţie accentuată în ultimele secole, revoluţia industrială consfinţind supremaţia oraşului, incontestabilul pol economic şi cultural.
Efectele politicii mercantiliste, acumularea şi investirea capitalului au influenţat, însă, în mod inevitabil, majoritatea regiunilor lumii, inclusiv spaţiile rurale, atât de încăpăţânate în propria lor inerţie.
Stratificarea pe criterii economice (prezentă încă de la sfârşitul preistoriei) a dezvoltat alte valenţe în  epoca modernă, divizând profund universul imobil al satului. Pământul, principalul etalon al prosperităţii, începe să fie convertit în bani, vechea nobilime rurală şi ţăranii înstăriţi adaptându-se structurilor capitaliste.
Cele două clase sociale aveau, în fapt, rădăcini comune, fiind diferenţiate doar de capacitatea lor de acumulare materială. Fără a fi total integraţi lumii în care locuiau, noii potentaţi au adus cu ei o mentalitate cvasiurbană,  demolând sau alterând considerabil rigiditatea tradiţiei.
Vestul continentului european, America de Nord sau extremitatea estică a Asiei (Japonia) au fost cele mai expuse transformării, satul autentic fiind, astăzi, o dimensiune aproape dispărută în aceste zone. Asfalt, apă curentă, căldură sau magazine bine aprovizionate reprezintă efectele unei economii cu o dezvoltare agresivă, care a impus noile ritmuri ale progresului în spaţiul ruralităţii.
Dincolo de aceste exemple ale “ofensivei viitorului”, rămâne distrugerea iremediabilă a tradiţiei locale, înstrăinarea şi pierderea propriei individualităţi. Paradoxal sau nu, păstrarea acestor elemente care definesc universul sătesc a fost posibilă în regiunile subdezvoltate, pasive din punct de vedere evolutiv, care au reuşit să conserve o moştenire multimilenară.
În ultimele decenii, însă, relaţia de echilibru dintre zona rurală şi orgoliosul spaţiu urban este în pericol, satul fiind ostracizat şi părăsit de propriii săi locuitori, care refuză să privească în urmă. Sărăcia, munca abrutizantă şi un sentiment acut de inferioritate sunt suficiente pentru a-i determina pe aceştia să îşi abandoneze originea, negând apartenenţa la un loc care nu le mai poate oferi nimic.
Potenţiala globalizare a civilizaţiei reprezintă, pe lângă avantajele incontestabile, o uniformizare a stărilor cotidiene, precum şi o nivelare nocivă a modului de viaţă la nivel mondial.
Supravieţuirea satului ca o entitate aparte, situată în afara evoluţiei istorice, este doar una dintre complicatele probleme cu care se confruntă societatea de azi. O problemă aproape imposibil de rezolvat.
Modul de viaţă rural nu poate fi modelat sau adaptat noilor dimensiuni, el este o prelungire inflexibilă a începuturilor umanităţii, o încremenire în tiparele unei lumi pe care viitorul o refuză şi a cărei viabilitate a expirat de mult.
Satul modern este un hibrid, o tristă tentativă a rasei umane de a-şi salva moştenirea. Implementarea confortului în acest spaţiu nu poate ascunde  evidenta victorie demografică a oraşului, care absoarbe totul, ca un burete enorm.
  Metropolele reprezintă o realitate în plină expansiune, preluând şi dezvoltând viciile universale ale urbanităţii. Poluarea, infracţionalitatea, alienarea afectivă- iată coordonatele esenţiale pe care se ridică noii coloşi, adevăratele citadele ale mileniului trei.
Universul de beton fascinează şi distruge, în acelaşi ritm cu transformările excepţionale ale civilizaţiei. Totul se derulează rapid, ca o peliculă de film, rece, distant şi corect, informaţiile se nasc şi sunt asimilate cu lăcomia specifică a omului sufocat de tehnologie.
Retras în propriile limite, spaţiul rural nu aşteaptă nimic şi nu mai poate oferi nimic, agonia lui devenind inevitabilă. Păstrarea tradiţiei nu mai este o opţiune pentru noile generaţii, iar transmiterea ei necesită costuri care, în destule cazuri, nu se mai justifică. O societate în continuă modelare nu poate admite respectiva încremenire, privind-o, cel mult, ca pe o curiozitate a unui trecut confuz şi îndepărtat.
Satul va supravieţui, probabil, în rezervaţii, muzee în aer liber care există deja pentru a conserva acest produs arhaic, ambalându-l într-un înveliş artificial şi strălucitor. Turişti curioşi se vor opri, vor fotografia, apoi vor pleca mai departe, admirând ambianţa idilică a caselor pustii, pentru care timpul a încetat să mai curgă.
  În viziunea rurală, viaţa nu este decât o dâră de fum, risipită la primele şoapte ale furtunii. Fatalismul este prezent pretutindeni, ca o obsesie existenţială, acceptând şi înţelegând destinul teribil care se va împlini. Nici o dorinţă de rezistenţă- apele sufletului devin albastre şi limpezi, respirând căldura ucigaşă a deşertului.
 Eşafodul zilei de mâine devine o certitudine dureroasă, timpul este călăul care îşi ascute ghilotina. Retraşi în universul lor, ţăranii îşi respectă propriile cutume cu disperarea fecundă a condamnatului la moarte, lucid până la capăt.
   Şi totuşi... să fie viitorul satului mondial doar o imensă grădină zoologică, un spaţiu inert, lipsit de certitudini?   Poate că da, poate că nu. Ascunsă, undeva,  într-o cutie, Speranţa continuă să îşi mângâie aripile…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu