Ilorian PĂUNOIU
Oamenii au nevoie să fie admirați și iubiți în măsura în care ei simt că le lipsesc astfel de sentimente și dintr-o prea mare iubire de sine ajung să se urască ca și cei mai mari dușmani.
Cel care se iubește mult pe sine nu-l mai vede pe celălalt și îl consideră un dușman datorită faptului că orgoliul personal se simte cumva agresat de bunătatea celor care își manifestă sentimentele pozitive și se izbesc ca de un zid de cel care are foarte mult orgoliu.
Acest defect îi caracterizează pe majoritatea oamenilor și bine ar fi să poată scăpa de el cât mai repede cu putință, pentru ca toate celelalte calități să poată ieși la suprafață.
Sunt unii oameni care consideră că a fi orgolios este un fel de autoapărare și nu un defect. Ar fi bine să înțelegem că dacă am scăpa de orgoliul personal toate celelalte calități s-ar putea desfășura în voie fiindcă orgoliul este ca o otravă pentru cel care este posedat de acest nedorit sentiment.
Fețele orgoliului sunt multiple și este destul de greu să identifici izvoarele acestor nedorite fațete, cu toate că ar fi bine să le putem cunoaște ca să putem lupta cu acest dușman nevăzut al ființei umane.
De fiecare dată vedem manifestările orgoliului și găsim foarte greu instrumentele de luptă împotriva celui care stă la pândă și ne așteptă la fiecare pas să ne aruncăm orbește capul înainte.
Trebuie să fim atenți întotdeauna de unde apare tendința egoistă de a ne vedea rezolvate propriile interese fără a înțelege că politica cea mai bună este de a-i prețui și iubi foarte mult pe ceilalți.
,,Rănile amorului propriu sunt din cele mai dureroase, dar de cele mai multe ori provoacă râsul”.(Garabet Ibrăileanu)
Amorul propriu este o expresie care se traduce prin aceea că exprimă iubirea egoistă de sine.
Un orgoliu exacerbat dă naștere la mari nenorociri pentru sufletul celui care-l poartă cât și pentru cei din jur. ,,Amorul propriu” îl exclude practic pe celălalt, adică pe aproapele; cel care se privește doar pe sine nu mai poate vedea în jur nimic altceva.
Ca într-o oglindă narcisiacă te vezi numai pe tine și te admiri ca pe ceva nemaivăzut. În sufleul tău, cel care cade practic în zodia orgoliului nemăsurat, se produce o adevărată dramă. Orgoliosul, egoistul sunt niște oameni mutilați sufletește.
Amorul propriu este dușmanul înverșunat al iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Fără aceste mari si adevărate iubiri, omul poate deveni o fiară.
,,Cine se vrea înger naște fiară”, spune Blaise Pascal fiindcă repetă scenariul luciferic. Căderea acestui prinț al luminii în iadul întunecat s-a produs prin acest amor propriu, prin această mândrie deșartă, prin această privire lină de autoadmirație prin care Lucifer s-a crezut mai presus decât Dumnezeu- Creatorul Său.
Amorul propriu poate provoca râsul, dar în anumite situații în care, de exemplu un îndrăgostit crezând că iubește pe cea care o alege, nu poate dărui iubire, iubindu-se practic tot pe sine. El poate cere lucruri imposibile, ba chiar absurde și acest lucru poate provoca de multe ori râsul; ceea ce părea foarte frumos la început, se poate transforma într-o comedie proastă stârnind hazul galeriei.
Dacă citim comedia franceză ,,Avarul” de Moliere, ne dăm seama cât de absurd poate să fie acest amor propriu dus undeva la extrem.
Amorul propriu pendulează între provocarea unei drame pentru cel care este cotropit de acest îngrozitor defect și comicul absurd al unor conjuncturi penibile.
