marți, 10 iulie 2012

Consumăm, consumăm ...


Mihaela DEACONU

       Printre gene întrevăd lumina zilei care începe, dar e duminică, zi de odihnă şi de trândăveală. Unii au aşteptat-o toată săptămâna. Ce o să facă? Cum s-o umple? Căci oamenii sunt deprinşi să fie liberi. Când ar trebui să se grăbească, merg încet; când ar trebui să nu se grăbească, aleargă.
Nu ştim cum să folosim libertatea. Căci suntem robi. Şi unii sunt robii barurilor, alţii ai acţiunilor mondene, alţii ai discotecilor, alţii ai posturilor TV şi ai computerului. O viaţă care se reduce tot mai mult la “umplutură”, un mijloc eficient pentru a omorî timpul… Asta-i speranţa sau încrederea unora, lipsesc. Să crezi în ceva ca să mergi înainte? În ce cred aceştia?
Sufletul lor a dobândit certitudinea că nimic nu mai foloseşte la nimic… tot ce vrei şi ce nu vrei  găseşti pe diferitele site-uri, nu ştiu cum se trăieşte libertatea azi. Văd ce le lipseste lor şi mă străduiesc să nu-mi lipsească într-o bună zi şi mie. Ameliorez această stare privind colţisorul meu de natură vie din grădina casei. Mă simt norocoasă. Mă stăpânesc însă să nu-mi vină un gând de a porni calculatorul pentru a-mi procura câteva informaţii, de care aş avea nevoie.
Nu mă pot abţine şi totuşi deschid televizorul, privesc ce nu mă încântă. Titluri, decoraţii, diplome peste diplome… de ce onoruri s-a putut bucura acesta… nu ştiu cum să-l numesc. Cine se miră de tot ce se întâmplă… Şi dacă se miră?
E uimitor cât de puţin se interesează cineva de om, de calitatea sa umană, care este arta fiecăruia dintre noi. Nu interesează persoana, ci micile intrigi şi bârfe, titlurile şi onorurile, salariaţii se dizolvă în creuzetul noului capitalism, companiile cer tot mai mult, eforturi în interesul lor, ore pierdute pentru ca proiectele lor să triumfe; acumulare cu orice preţ, dincolo de individ se situează omnipotentele cifre de afaceri.
Organizaţia are pretenţia ca omul să activeze la nivelul cerut de propriile ei valori: ordine, implicare personală, constanţă şi loialitate fără să ţină seama de motivaţia individuală, care influenţează şi răspunde motivaţiei marelui conglomerat. Suntem rotiţele ascultătoare care fac lumea să se învârtă, fără nici un scop, doar curgerea eternă, regula de aur a vieţii…
Izolaţi în birourile noastre, în maşinile noastre, respirăm cu atenţie, încercând să nu ne implicăm, refuzând apropierea de ceilalţi. Alienarea socială este, de fapt, principala consecinţă a evoluţiei. Omul modern este un copac superb, dar putred, cu frunzele otrăvite, un animal disciplinat, ascunzându-şi în interior teribilele instincte. Dar posibilele lui dorinţe se pot satisface consumând, consumând…
 În forul lui interior, înţelege că viaţa înseamnă altceva, plăcerea lucrurilor simple, capacitatea de a savura o carte bună, o melodie sau, poate, surâsul unui copil, profunda tăcere a unui copac înflorind. Înţelege şi atât, a devenit incapabil să acţioneze. Obsesia monotonă a confortului, acumularea materială - acestea sunt coordonatele unei fericiri ipotetice, confuze, trăite impersonal.
 Telecomanda, tastele, internetul, ecranul au devenit elementele indispensabile ale civilizaţiei, gâdilându-ne orgoliul de animale raţionale şi leneşe. Ne transformăm în fiecare secundă, ca nişte bucăţi de plastilină, sub influenţa necruţătoare a tehnologiei. Locuinţa este fragila noastră fortăreaţă, singurul obstacol în faţa unei lumi robotizate.
Urbanizarea progresivă a adus cu ea teama de intimitate, distanţa, ipocrizia unor prietenii. Devenim tot mai singuri, tot mai arizi... Iubirea se transformă, căpătând gustul cenuşiu al posesiunii indiferente. Încercăm, în fond, să supravieţuim.
Personajele eroice ale copilăriei, visele tulburătoare ale adolescenţei nu mai există. În locul lor, funcţionarul matur a aşezat satisfacţii mediocre, principii înşirate pe sfoară, golite de orice semnificaţie. Frământări, cataclisme interioare sub masca de aur a zâmbetelor. Atât. În definitiv, suntem doar produsele frumos ambalate ale societăţii de consum...
 Puteţi consuma şi aceste rânduri. Pot ajunge la primul coş de gunoi, se poate confecţiona un avion din pagina respectivă, minţind copiii că într-o zi vor zbura şi le va fi mai bine, căci oricum dragostea pentru vise realizabile nu mai foloseşte nimănui, se pot folosi  tapetând parchetul unei camere, în caz că zugrăviţi, ori să aprindeţi un foc, ori alte lucruri mai inspirate.
Soluţia este că... nu există nici o soluţie. Nu sunt pesimistă, e doar o altă zi de duminică, în care încerc să depăşesc oceanul gândurilor întunecate. Mă trezesc, dorind, totuşi, să mai întârzii în universul familiar al patului, sinonim cu visele, aceste refugii ale templului cerebral.
Oglinda îmi reflectă trăsăturile confuze; mă spăl pe faţă, meditând asupra următoarelor ore de existenţă, ore în care voi deveni perfect lucidă, pregătită să continuu monotonia cotidiană. Să zâmbesc, să mănânc, să conversez, abandonându-mă universului social, în care sunt doar un neînsemnat pion. O altă secundă, o altă mutare pe invizibila tablă de şah.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu