sâmbătă, 7 iulie 2012

Dali, nebunul genial





Dragoș TEODORESCU

La început, a fost Cuvântul...sau, poate, Culoarea... Păsările negre în aşteptarea zborului, munţii plini de stele şi lupi, apoi, tăcerea primelor secunde, primul strigăt, prima răsturnare a apelor, clepsidra galbenă răsturnând nisipul, oul primordial, celula roşie a sângelui, fecioare cu unghii străvezii. Totul...
11 mai 1904. Într-un orăşel spaniol, la doar 30 de kilometri de graniţa cu Franţa, se năştea un copil ciudat, de o aroganţă precoce şi copleşitoare. La 7 ani, se visa deja Napoleon, construind planuri megalomanice de cucerire a lumii, pe care o asimila unei jucării gigantice, pregătită doar pentru el.
Pictura va reprezenta, însă, pentru micul Salvador, o pasiune mistuitoare, apărută spontan, cu consecinţe iremediabile. Conform propriei mărturisiri, părinţii i-au dat acest nume pentru a salva arta, înălţând-o către Absolut.
La 12 ani urmează cursuri de desen, primele sale opere fiind influenţate de impresionism şi de pictura spaniolă a secolului anterior, apoi de futurismul italian. În adolescenţă testează frenetic majoritatea curentelor şi tehnicilor artistice, fără ca vreunul dintre acestea să îl convingă.
Admiterea la Academia de Arte Frumoase “San Fernando” din Madrid înseamnă, pentru tânărul rebel, Revelaţia... Suprarealismul îl atrage definitiv în universul său bizar, Dali construindu-şi un stil aparte, bazat pe extraordinare efecte de iluzie optică, elemente care vor caracteriza întreaga sa operă.
Anii ’20 înseamnă pentru pictor consolidarea unor prietenii celebre: Federico Garcia Lorca, Luis Buñuel, Pablo Picasso, André Breton, Juan Miró, dar, în acelaşi timp cristalizarea atitudinii sale de frondă, artistul fiind văzut deseori în compania unor grupuri de anarhişti. Datorită comportamentului său, Dali este dat afară de la Academie, fiind acuzat de agitaţie în rândul studenţilor, atraşi de acţiunile sale iraţionale şi distructive.
Primul său tablou suprarealist este finalizat în 1928, fiind intitulat “Sângele este mai dulce ca mierea”, o reflectare, de fapt, a masochismului interior. Miró îl introduce în grupul suprarealiştilor parizieni, iar, în anii următori, Dali stârneşte un adevărat scandal prin realizarea, împreună cu Luis Buñuel, a filmelor “Câinele Andaluzşi “Epoca de Aur”.
Această perioadă reprezintă pentru pictor atât succese pe plan artistic, dar şi întâlnirea Marii Iubiri, Gala, pe atunci soţia poetului francez Paul Éluard, aceasta devenind iubita, managerul şi principala inspiratoare a lui Dali. În 1934, cei doi se vor căsători civil şi vor face prima lor călătorie în Statele Unite.
Treptat, artistul devine liderul mişcării suprarealiste, dezvoltând metoda sa, denumită “paranoico-critică”, caracterizată ca “o metodă spontană de cunoaştere iraţională onirică pentru interpretarea critică a asociaţiilor viziunilor de nebunie”.
În acelaşi timp, Salvador Dali intră în conflict cu Bréton şi grupul suprarealist, din care va fi, în cele din urmă, expulzat. Cu toate acestea, el îşi va expune lucrările la toate expoziţiile acelei decade, considerându-se, plin de infatuare, singurul reprezentant autentic al acestui curent artistic.
O întâlnire interesantă se consumă, în anul 1938, între Dali şi părintele psihanalizei, Sigmund Freud. Genialul nebun se întâlnea cu celebrul psihiatru… Interesat de visele umane, precum şi de teoriile lui Freud, artistul creează în următoarele decenii scene contradictorii şi absurde, abundând de simboluri şi tinzând să zugrăvească oniricul.
Între 1940 şi 1948 părăseşte Europa pentru a locui în Statele Unite. Începe o altă perioadă a carierei lui Dali, pe care el o denumeşte “clasică”. Acest “refugiu american” coincide, de fapt, cu a doua conflagraţie mondială, pe care rebelul artist a preferat să o evite, poate şi de teama unei morţi premature...
Dorinţa de a şoca se dezvoltă până la extrem, apariţiile sale excentrice constituind deliciul jurnaliştilor vremii. Dali are conştiinţa propriei valori, acesta fiind, pentru el, un sentiment intim extrem de reconfortant. Cu un tupeu extraordinar, alege să fie persoană publică, făcând tot posibilul pentru a atrage atenţia, pentru declanşarea dezgustului sau curiozităţii.
Începe să scrie cărţi autobiografice, între care se remarcă “Jurnalul unui geniu”, o descriere semnificativă şi amănunţită a uriaşului orgoliu dalinian. Pictorul ciudat se dovedeşte un talentat scriitor, demonstrând o capacitate deosebită de a construi frazele, precum şi o imaginaţie bogată, “suculentă(conform propriei sale expresii).
Ideile sale, lansate cu nonşalanţă, dobândesc un contur, cresc miraculos, uneori dincolo de voinţa creatorului lor. Chiar atunci când nu mai crede într-un proiect, se întâmplă ca voinţa unora şi intervenţia întâmplătoare a altora să îl transforme într-o reuşită.
Denumit “Avida Dollars” de către Bréton, pentru capacitatea sa de a câştiga bani din orice iniţiativă artistică, Dali devine din ce în ce mai cunoscut pe plan mondial, iar el nu se opune în nici un mod celebrităţii sale, gustând-o cu plăcerea rafinată a marilor gurmanzi.
Se lasă observat, fotografiat, se expune, îşi prezintă orice colţ al fiinţei, curiozităţile, fetişurile, tipicurile. Este el însuşi un produs, bine ambalat în imensul galantar al umanităţii.
După 1960, se dedică unor alte experimente, demonstrând noi metode de a picta, folosindu-se de o puşcă, creând aşa-numita “Bombă a Apocalipsului”, precum şi alte capodopere de mari dimensiuni.
În anul 1974, deschide în localitatea Figueras “Teatro Museo Dali”, realizând, concomitent, primele holograme şi autointitulându-se “Polyeder”. La Paris şi Londra sunt deschise retrospective ale operei sale, noi prilejuri pentru a-şi testa notorietatea, hrănindu-şi demonii săi interiori cu băile de mulţime” pe care le adora…
Următorul deceniu îl schimbă, însă, aproape complet, moartea Galei constituind o cumplită lovitură, din care nu îşi va reveni niciodată. Megalomania i se dizolvă încet, transformată în umilinţă şi ezitări. Revine la teme mai vechi şi începe să-l studieze pe Michelangelo, ca o aşteptare a imortalităţii. Încearcă, de mai multe ori, să se sinucidă, iar sănătatea i se degradează.
Ultimii ani ai vieţii şi-i petrece la Figueras, simţind apropierea inevitabilului. La 23 ianuarie 1989, pictorul suferă un atac de cord fatal, lăsându-şi lucrările şi întreaga sa avere, peste 130 milioane de dolari, statului spaniol. Imensul stindard a orgoliului său continuă să fluture, însă, pe toate corăbiile artei universale, mai departe, tot mai departe, dincolo de frontierele orizontului... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu